Generalul Iulian Vlad, despre Revoluție: Nu veți reuși decât foarte puțin și vag să aflați adevărul!

Generalul Iulian Vlad, despre Revoluție: Nu veți reuși decât foarte puțin și vag să aflați adevărul!
Publicat: 28/12/2019, 15:42

„Admir Comisia, dar dați-mi voie să-mi manifest scepticismul”

Evenimentele din decembrie 1989 se pot reconstitui din cantitatea mare de informații care provin de la principalii protagoniști, de la manifestanți, de la martori oculari ai unor întîmplări, care fiecare în parte au relevanță și toate au locul lor în acest imens mozaic, care are însă mai multe pete albe, chiar acolo unde ar trebui să se distingă contururile esențiale ale tabloului. Motivul principal este unul singur: cei care au fost decidenți în acele evenimente, soldate pînă la urmă cu peste 1.000 de morți și peste 3.000 de răniți au spus numai acele adevăruri care îi favorizau, raportîndu-se la evenimente numai din perspectiva învingătorilor. Niciunul, cu exepția cîtorva dintre demnitarii comuniști apropiați ai lui Ceaușescu nu pare să fi fost altundeva decît de partea Revoluției, toți au știut (unii, de mai multă vreme) că Nicolae Ceaușescu este pe ducă, ori că „agenturile” îl lucrează și niciunul dintre cei audiați, cei care au scris cărți ori articole sau au dat interviuri în legătură cu ultimele zile, luni și ani ai regimului comunist și Conducătorului Suprem, nu au făcut altceva decît să constate cum acesta se prăbușește. Fără să facă nimic, deși rolul lor instituțional și datoria asumată prin jurămîntul militar era tocmai să-l apere „cu prețul vieții”.

Generalul Iulian Vlad, șeful Departamentului Securității Statului este personajul reprezentativ, prin funcția deținută și prin raportarea sa ulterioară la evenimente pentru acest tip de atitudine. O raportare care, popular, e conținut de zicala care spune că „nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase”.

Iulian Vlad, numit șef al Securității cu puțin timp înainte de manifestația muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987 este cel care a supervizat reprimarea acesteia, cît și acțiunile împotriva „capilor” revoltei, arestarea, anchetarea, deportarea și supravegherea lor continuă, pînă la căderea regimului. Așa cum a coordonat, prin natura funcției, toate acțiunile de supraveghere întreprinse de Securitate și toate măsurile ei, fie de „prevenire”, fie cu caracter represiv împotriva celor care cutezaseră, într-un fel sau altul, să se manifeste împotriva regimului. Un regim și un Conducător despre care aflăm, tot de la Iulian Vlad, că era în esență inuman, defect, bolnav. Dar, pe care, în fond, Securitatea l-a ținut în viață, printr-o armată de informatori, prin ofițerii ei aroganți și atotputernici, care aveau drept de viață și de moarte, în numele apărării „cuceririlor socialismului”. Căci, dacă s-ar fi anunțat public, oricînd înainte de decembrie 1989, că Securitatea nu mai există, în 24 de ore după aceea, comunismul și Ceaușescu ar fi fost amintiri. Pentru că, în esență, Securitatea a apărat regimul comunist și pe conducătorul ei și nu „integritatea teritorială” a patriei, așa cum încearcă, din ”89 încoace exponenții ei să inducă în opinia publică. Constituțional și logistic, apărarea granițelor țării era treaba Ministerului Apărării și a armatei.

Această perspectivă a rolului eminamente represiv al Securității înainte de 1989, chiar și prin natura „informațiilor” adunate, care în cea mai mare măsură a lor priveau „acțiunile ostile” îndreptate împotrva regimului era însă estompată, atunci cînd în 24 februarie 1994 Iulian Vlad era audiat la Comisia Senatorială pentru ancheta evenimentelor din decembrie 1989. Venea pentru a doua oară în fața ei. Nu știu cînd a avut loc prima audiere și nu am găsit (încă) depoziția lui de atunci. A fost rechemat, așa cum spunea senatorul Valentin Gabrielescu, președintele Comisiei, „să lămurim unele noi informații primite, de la alți audiați, legate de activitatea dvs. din decembrie 1989”. Reieșea direct că șeful Securității nu spusese prima oară chiar totul, așa că a intrat imediat în defensivă: „am fost sincer, nu ascund nimic și n-am ascuns nimic”. O sinceritate dezarmantă, atunci cînd, după cîteva momente, afirma: „admir comisia, dar dați-mi voie să-mi exprim septicismul. Nu veți reuși decît foarte puțin și vag să aflați adevărul!”

„Mînia poporulu” împotriva Securității

Iulian Vlad fusese chemat să lămurească „problema problemelor – teroriștii”, despre care afirma că nu a putut fi lămurită încă din zilele revoluției pentru că „am fost împedicați să ne facem datoria”. „De ce am fost arestat, cînd aveam un plan elaborat contra teroriștilor? Doar în 28 seara mi s-a permis să revin la sediul de unde puteam să lucrez, aveam mijloacele, am elaborat planul, iar a doua zi, cînd trebuia să prezint planul, am fost arestat împreună cu toată conducerea instituției. De ce ? Nemaivorbind că din 22 decembrie am fost terorizați, învinuiți – eram semiarestați! Apoi, cine a decis deschiderea granițelor țării? De ce s-a folosit radioul, televiziunea împotriva unei instituții, s-a canalizat mînia poporului pe o anumită direcție?”

Vlad omitea, voit, două chestiuni: prima era legată de faptul că în 28 decembrie nu se mai trăgea de trei zile (decît sporadic și accidental), „teroriștii” se evaporaseră odată cu execuția lui Ceaușescu – ceea ce în mințile multora a întărit ideea că măcar „elemente din Securitate” au fost implicate în apărarea sa și că ele au „depus armele”, odată ce le-a dispărut „obiectul muncii”. Așa că un plan de acțiune „împotriva teroriștilor”era cel puțin tardiv. Apoi, că nu era nevoie de cineva anume să „canalizeze mînia poporului” împotriva securiștilor. „Mînia” de care vorbea generalul Vlad exista însă de la instaurarea regimului comunist și a rămas o constantă în sufletul românilor obșnuiți, pînă la căderea comunismului și ea se datora exclusiv Securității și acțiunilor sale: sutelor de mii de arestări, anchete și torturi, condamnări, internări în lagăre, sutelor sale de mii de victime, care au îndoliat tot atîtea familii și au sădit în sufletul românilor „materia primă” care a alimentat supraviețuirea unui regim muribund: frica. Securitatea a fost aceea care a generat, întreținut și a administrat, aproape științific această frică resimțită de români. Cînd s-au eliberat de ea, oamenii obișnuiți au învinovățit, pe bună dreptate, instituția care o generase. Nu era departe timpul cînd numai pronunțarea numelui Securității înainte de decembrie 1989 dădea numai ea naștere fricii.

„Sînt convins că s-a tras, că au murit militari, dar și foarte mulți civili. Era rezultatul unor diversiuni. Poate erau și simulatoare. Dar fără rețeaua de informații, fără agenți sigur nu puteam depista pe cei care provocau diversiunea! Din 22 cadrele noastre au fost arestate, începînd cu cei de la contrainformații militare. Apoi, Securitățile județene au fost toate ocupate de armată. Nu s-a mai permis mișcarea. S-au întrerupt legăturile telefonice”. Dar dacă nu s-ar fi întîmplat toate acestea, dacă Securitatea, care avea ca primă datorie apărarea Conducătorului Iubit, cu care comunismul se confunda deja în România ar fi funcționat la parametri obișnuiți, după fuga lui Ceaușescu de pe Comitetul Central, incluzînd aici controlul exercitat de ea asupra armatei, prin Direcția a IV-a de Contrainformații Militare, am mai fi avut o Revoluție? Poate că numărul de morți ar fi fost ceva mai mic, dar am fi avut un număr imens de arestări și un regim comunist în moarte clinică, ținut în viață prin ceea ce Securitatea știa cel mai bine să facă: prin inocularea fricii, în doze masive.

„Toate acestea s-au făcut cu un scop. S-a gîndit eronat că Securitatea era arhiîndoctrinată și fanatică, încît se va sacrifica pînă la ultimul om pentru Ceaușescu. În al doilea rînd, cei care au organizat diversiunile s-au temut că vor fi descoperiți”. Că Securitatea era „arhiîndoctrinată și fanatică” știm acum, din documentele aflate în arhiva acesteia, la care moștenitorii ei au împiedicat cu îndărătnicie accesul timp de un deceniu. E drept și că acest fanatism a fost anihilat de instinctul de conservare al fiecărui securist în parte, în timp ce evenimentele din 1989 se derulau. Cum și că „descoperirea” autorilor diversiunii care a dus la cei o mie de morți de după 22 decembrie nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile: aceștia conduceau România, atunci cînd Iulian Vlad era audiat la Comisia Gabrielescu.

Iulian Vlad „numai dacă n-a vrut nu l-a informat pe Ceaușescu”

În cele din urmă, Iulian Vlad și-a recunoscut, parțial și cu jumătate de gură, rolul de apropiat al lui Nicolae Ceaușescu. Nu putea nega evidențele, dar a căutat să le atenueze: „am fost fidel și (subl.ns.) lui Ceaușescu, i-am pregătit nenumărate vizite în străinătate. Dar, văzînd că rămîne în urma istoriei (era o perioadă cînd era în fața istoriei), m-am rupt de el. Nu accepta să se sfătuiască cu cineva și, mai ales, nu accepta nici o critică”. Șeful de cabinet al lui Ceaușescu, Constantin Manea, mărturisea încă că vizitele cele mai frecvente le făcea la Cabinetul 1 generalul Vlad, ceea ce demonstra că în ultimii săi ani regimul își baza supraviețuirea numai pe represiune: „aveam sistem riguros de evidență, registrele există din 1956 și pînă în decembrie 1989 și se pot vedea. De multe ori chema șefii instituțiilor să discute pe marginea materialelor trimise. Astfel, erau rare zilele cînd Iulian Vlad nu se vedea cu Ceaușescu”.

O perspectivă a măsurii în care Nicolae Ceaușescu era cu adevărat informat în legătură cu cele ce se petrec în realitate în țară, cu starea de spirit și în urma faptului că la mult-așteptatul Congres al XIV-lea nu se produsese nicio schimbare și că regimul părea să se eternizeze, contrar mersului istoriei, o oferise în 8 februarie 1994 Aurelian Dîrnu, fostul stenograf al lui Ceaușescu, dar și redactor șef la revista „Filatelia”, audiat de Comisie: „buletinele informative ale Securității îl avertizau pe Nicolae Ceaușescu asupra stării de spirit a populației. Dar în ultimele 6-7 luni, Postelnicu nu le mai dădea lui Ceaușescu. A spus Postelnicu: «cum să dau așa ceva la tovarășu!» Și Elena oprea anumite materiale, motivînd că nu fac bine stării psihice ale tovarășului. Ceaușescu era sincer convins că este adulat de popor, că este zeificat”.

Dar că Ceaușescu cunoștea situația reală din țară, o confirmă și generalul Gianu Bucurescu, secretar de stat la Ministerul de Interne și responsabil cu „informațiile interne”. „Din interior, primeam informări despre situația materială proastă și nemulțumirile, starea de spirit explozivă și din intreprinderi, lipsa de pe piață a alimentelor, salarii plătite cu întîrziere etc. Eu nu am avut rețineri să dau aceste informații și sigur generalul Vlad îl informa pe Ceaușescu. Se spunea că cei răspunzători în domeniul economic, de exemplu Emil Bobu, căutau să stopeze anumite informații”.

În fața Comisiei Gabrielescu Iulian Vlad arăta că „ei știau de ce au ieșit oamenii în stradă la Timișoara. Părerea mea este că Ceaușescu nu mai era cel vechi. În ultima săptămînă a emis niște acte în mod inexplicabil. Avea o memorie uluitoare, era suspicios, dar în ultimele luni măsurile luate de el erau aberante. De exemplu, în Congresul al XIV-lea, jumătate din CpEx trebuiau schimbați! La fel, în 16 decembrie el știa precis că cei care au ieșit nu sînt huligani. Altă greșeală a fost plecarea în Iran. Apoi, influența negativă a consoartei sale. Eu îi dădeam zilnic buletine de informare, scrise de mînă. L-am informat despre tot ce se întîmplă în jur! Eu vedeam că România nu poate ocoli soarta celorlalte țări socialiste”. Dar Ceaușescu „era suspicios față de Securitate, mai ales de la trădarea lui Pacepa. În schimb, avea mare încredere în armată! De exemplu, cînd Dinamo a cîștigat pe teren, cupa s-a dat în cabine Stelei”.

O altă problemă cu care Iulian Vlad se confrunta în permanență în relația sa cu „tovarășul” era legată de relațiile sale extrem de proaste cu Postelnicu, ministrul de interne, un semidoct favorit al „Curții” de la Cabientele 1 și 2. Dîrnu observase că „între Vlad și Postelnicu era o diferență ca între cer și pămînt. Vlad era pentru o informare largă, numai dacă n-a vrut nu l-a informat pe Ceaușescu. Postelnicu însă, dacă primea o dispoziție să facă doi pași într-o direcție, el făcea patru, dar Vlad făcea doar un pas!” Unul dintre subalternii lui Iulian Vlad, colonelul Mircea Ștefănescu, șeful Serviciului de Corespondență Secretă din Securitate arăta că „Vlad este un tip cult, un intelectual, Între el și Postelnicu care era tîmpit erau relații îngrozitoare. Vlad era și un mare diplomat, plus un bun profesionist și astfel a reușit să acceadă la funcții atît de înalte”.

Totuși, așa cum o arată derularea evenimentelor, Iulian Vlad nu a făcut nimic pentru a-l înlătura pe Ceaușescu și a împiedica astfel vărsările de sînge. Deși i-ar fi stat în putere. Și în cazul său, jurămîntul de credință față de Conducător a avut cîștig de cauză.

Chiar și destituit, la comandă pînă în ultima clipă

În birourile amenajate în apropierea Cabinetului 1 pentru organizarea reprimării manifestanților s-a lucrat pînă aproape de deznodămînt, cum povestea șeful de cabinet al lui Ceaușescu, Constantin Manea: „s-au amenajat trei birouri: pentru un grup de tehnicieni în telecomunicații în camera 119, în cam 120 s-a instalat Milea cu hărți și stegulețe, să urmărească evenimentele; alături, s-au instalat Postelnicu și Vlad cu telefoane guvernamentale, veneau frecvent și raportau”. Cu numai două ore înainte de fuga dictatorului, din elicoptere care zburau deasupra Capitalei „s-au răspîndit fluturași cu chemare la calm, ordonate de Vlad și Postelnicu”.

Aurelian Dîrnu, stenograful lui Ceaușescu arăta că „Milea era un bun executant, nu comenta ordinele. Vlad și Postelnicu erau subordonați în acele ore lui Milea, tocmai pentru că Vlad era conducător prea moale”. Lipsa de determinare, blazarea acestuia venea din faptul că înțelegea totuși că se pune de-a curmezișul istoriei. Generalul Neagoe, șeful Direcției a V-a, al gărzii personale a lui Ceaușescu spunea în fața Comisiei Gabrielescu că „încă cu 2-3 luni înainte am vorbit cu Vlad că sistemul cade. Apoi în 21 decembrie i-am dat telefon că «e gata». În 22 decembrie, dimineața la 7, am spus că aici în sediul CC-ului să nu se tragă. Știam deja că vin întreprinderile peste noi. La fel, în 21 după masă, le-am spus oamenilor mei să nu se implice în stradă. Pe 21 dimineața, dispecerul meu (care primea și transmitea ordine) mi-a spus de miting, că știe Curticeanu. M-am dus la Curticeanu, acolo era și Barbu Petrescu, am auzit că oamenii sînt scoși de la 4-5 dimineața în frig, în stradă”.

Începuse sfîrșitul, dar Iulian Vlad nu-și părăsea postul. Deși formal era scos de la comanda Securității. Pentru lipsa de eficiență a acesteia, care a dus la escaladarea evenimentelor la Timișoara, generalul Gianu Bucurescu relata că „în 17 decembrie 1989, duminica, generalul Vlad a fost chemat cu Postelnicu la Ceaușescu. Ne-am adunat și noi să vizionăm cuvîntarea lui Ceaușescu la TV. După amiază. Vlad, la revenire era schimbat, bulversat, ne-a chemat în birou, unde ne-a spus că la Timișoara evenimentele au evoluat negativ, că Ceaușescu i-a reproșat că de ce trupele de Securitate nu au fost înarmate cum se ordonase și că Ceaușescu l-a destituit din funcție. Nu ne-a precizat dacă cineva a fost numit în locul lui, deci consideram că este pe mai departe șeful Securității, nu ne-am pus problema că acum Vlad nu mai poate da ordine”. Și colonelul Rațiu, șeful Direcției a I-a de Informații Interne spunea că „în 18 dimineața, Vlad mi-a spus că a fost destituit, cu Milea și Postelnicu, dar s-a revenit pînă la liniștirea lucrurilor, dar precis vom fi schimbați la reîntoarcerea din Iran”.

Și asupra lui Iulian Vlad sinuciderea ministrului apărării a produs o puternică impresie, demonstrîndu-i pînă unde poate duce îndeplinirea orbească a ordinelor aberante ale lui Ceaușescu, care ar fi transformat România într-o baie de sînge. „Am stat cu Milea în seara de 21 spre 22 circa două ore, a plîns mai tot timpul, s-a destabilizat moral și psihic după ce a revenit din Piața Universității! Am discutat că precis vom fi schimbați, mi-a și spus că Stănculescu a fost chemat de la Timișoara să-i ia locul”.

Vlad descrie cum l-a văzut pentru ultima oară pe Conducător: „Ceaușescu, venind de la balcon cînd a fost huiduit și s-au aruncat cu pietre, nu a mai intrat în birou, ci s-a îndreptat direct spre lift”. Totuși, Iulian Vlad nu și-a părăsit pînă atunci postul de comandă din Comitetul Central. Nici măcar după sinuciderea lui Milea, cînd practic nu mai era nimic de făcut.. De ce nu a făcut-o, nu a explicat niciodată.

„Am dat ordin ca Securitatea să nu tragă!” Și cine a tras?

În schimb, reaudiat în fața Comisiei senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 Iulian Vlad argumentează cu lux de amănunte că Securitatea (și el) s-au aflat de partea Revoluției, dînd exemplul său personal: „între 23 și 28 decembrie seara am fost la CC, în cameră cu Gușe, cu un T.O. și un telefon scurt”.

Chiar și a manifestanților de dinaintea fugii lui Ceaușescu, în care, spune el, securiștii ar fi refuzat să deschidă focul. „Ordinul esențial de linie l-am dat în 16 decembrie, ca la Timișoara, Securitatea orice s-ar întîmpla să nu tragă. Comandantul brigăzii din Timișoara mi-a raportat că șeful Inspectoratului de Miliție județean îi mai cere trupe. I-am aprobat generalului Bunoaica (șeful Trupelor de Securitate – n.n.), dar cu condiția să nu li se dea armament. Dispoziția asta s-a menținut pînă în 18 decembrie, cînd generalul Nuță a dat ordin să fie înarmați. El nu mi-a raportat, petru că era reprezentantul Ministerului de Interne”. În fine, mortul e de vină. Greu de crezut însă că Iulian Vlad n-ar fi fost informat de generalul Nuță, ori că acesta ar fi dat un ordin de capul său – el era, în fond, șeful Direcției a II-a a Securității, iar Vlad superiorul lui.

Șeful DSS mai susținea în fața Comisiei Gabrielescu că „al doilea ordin. ordinul vieții mele, a fost cînd am venit după ședința CpEx și teleconferință, cînd Ceaușescu a dat ordin expres să se tragă. M-am dus la minister, am mulțumit trupelor și am dat ordin ca Securitatea să nu se implice sub nici un motiv în luptele de stradă, să nu tragă! Ordinul s-a menținut pînă în 22 decembrie”. Și cine a tras? Doar armata, care nici nu avea atribuții în „păstarea ordinii și apărarea legalității socialiste”? Iulian Vlad arăta că, formal, dispoziția ca Securitatea și Trupele să folsoească armamentul, în conformitate „cu Ordinul 2600” (dat de Postelnicu în 1988, ca urmare a manifestației de la Brașov din 15 noiembrie 1987 și care stabilea măsurile de apărare în cazul atacării unor sedii de partid – n.n.) nu-i aparținea: numai ministrul de interne „putea da ordin de deschidere a focului!”

Ori, din prostia lui Postelnicu și în deruta lui Ceaușescu, un asemenea ordin direct nu a fost dat Securității și Trupelor acesteia, fapt de care atît Iulian Vlad, cît și toți subordonații săi se prevalează pînă astăzi, susținînd că DSS nu a avut niciun amestesc în reprimarea manifestanților, pînă în 22 decembrie 1989. Fapt contrazis de o mulțime de manifestanți de la Timișoara, care arată inclusiv cum cei răniți au fost scoși de securiști din spitale, spre a fi lichidați. Sau la București, unde cei care au supraviețuit tirurilor și au fost arestați chiar de securiști în civil la baricada de la Inter ori în alte locuri, au ajuns la Jilava. Sau, de modul în care Securitatea s-a ocupat de mușamalizarea crimelor de la Timișoara, arzînd cadavrele celor uciși. Și lista e mult mai lungă…

Iulian Vlad arăta în schimb că „alt ordin am dat în 22 dimineața, că dacă se forțează cordonul (ce înconjura piața CC) să nu se facă opoziție! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, colonelului Ardeleanu, colonelulu Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am mai găsit). Acest ordin a ajuns și la cei care apărau televiziunea, radioul”. Mai spunea Vlad cum a dat ordine după fuga lui Ceaușescu, fie direct, fie prin subordonații săi (fapt confirmat în fața Comisiei de cei care au fost audiați) ca la toate unitățile armamentul din dotare să fie închis și sigilat la rastel și apoi ofițerii să se subordoneze armatei, așa cum se stabilise din seara zilei de 22 decembrie.

Unul dintre aceștia, colonelul Dumitru Tatu, șeful Serviciului D (dezinformare), despre care s-a spus că ar fi avut un rol determinant în toate zvonurile și „alarmele” lansate între 22 și 25 decembrie arăta că serviciul său nu a avut atribuții în plan intern și că „în 22 decembrie am primit ordin de la Rațiu, pe la ora 1 să pun sigiliile și să plecăm acasă. Rațiu a transmis de fapt un ordin al generalului Vlad. Am plecat acasă și am urmărit la televizor totul. Am rămas surprins, că cine trage? Îmi dădeau telefon subordonații, că cine trage? Nici acum nu știu răspunsul”. Nici noi…

Brucan: „M-am îngrozit, cînd am văzut pe mîna cui a ajuns Revoluția”

Tot ce s-a întîmplat după 22 decembrie a fost, în opinia lui Iulian Vlad, rezultatul unei diversiuni și al incompetenței comandanților militari. El are, legat de evenimente, ca majoritatea românior, deși a fost șeful Securității Statului, mai multe întrebări decît răspunsuri.

„În jurul M.Ap.N. era un vacarm infernal de împușcături. Dar pe clădirea M.Ap.N. nu s-a văzut urmă de cartuș, iar clădirile dimprejur erau praf. În biroul ministrului, cu trei geamuri mari spre blocuri stăteau lejer, nu se sinchiseau de aceea canonadă. Deci era în plan, probabil s-a anticipat, dar scenariul era pregătit. Accidentală a fost ieșirea în masă a populației în stradă! Era exclus ca o forță ordonată, armată să mai sară în apărarea lui Ceaușescu! Toți au simțit-o ca pe o ușurare. Poate izolat au tras cîțiva fanatici, dar nesemnificativ. Apoi au intervenit forțe slab pregătite din corpului superior al armatei. Este și vina mea, Contrainformațiile militare la un moment dat s-au păcălit și au acționat cel mai prost! Comandamentul la un moment dat s-a rupt: de la CC comanda Gușe, de la M.Ap.N. comanda Stănculescu”.

Iar la televizor Militaru, Cico Dumitrescu și alți generali cu uniformele scoase de la naftalină dădeau, în opinia lui Vlad, „ordine aberante. Era o stare de confuzie generală. De aceea s-au întîmplat omorurile, la M.Ap.N., la Otopeni etc. Dar toate astea nu exclud existența unei acțiuni de diversiune organizată. Cred că o dovadă e și acel război electronic, cineva trebuia să proiecteze acele ținte false în eter! Apoi, maimarii, cum au decis să se deschidă granița, să vină cu ajutoare? Apoi, de ce încă din 15 decembrie ambasadorii și-au trimis familiile acasă ? Generalul Militaru nu era agreat de ceilalți comandanți! Pentru mine, generalul Militaru a fost și rămîne un om suspect în privința loialității față de țară. Eu, dacă făceam oricare din greșelile făcute de el atunci, eram precis condamnat la pedeapsa capitală. Generalul Logofătu, care trebuia să fie succesorul meu (la conducerea Securității – n.n.) este de aceeași formație și format (adică agent sovietic – n.n.) ca generalul Militaru. A fost reprezentantul României în Tratatul de la Varșovia, apoi la Academie la Moscova”.

Spre deosebire de Vlad, care încerca să disculpe instituția pe care o condusese și totodată pe sine, Sliviu Brucan, audiat și el de Comisie, a avut o poziție diametral opusă, acuzînd direct Securitatea că a tras la Revoluție: „aveau legături de comunicație, centre de aprovizionare, mijloace de transport militare și civile. Am văzut și eu tabelele cu armele. Cîteva arme n-au acționat pentru că nu se așteptau ca Ceaușescu să fugă. Dar s-au dezmeticit și au început să tragă. Am cerut ca Vlad să dea dispoziții categorice prin radio și televiziune tuturor oamenilor săi să depună armele, să nu se tragă (ceea ce acesta a făcut la 5 dimineața, pe 23 decembrie, conform depoziției la Comisie a lui Teodor Brateș – n.n.). El a spus la radio, dar nu a spus fraza cheie, că a trecut de partea Revoluției. Vreau să vă spun informațiile ce le aveam noi atunci și cum gîndeam. În 24 decembrie, am făcut un consiliu de război la M.Ap.N., operațiunile mlitare erau conduse de Gușe și Vlad. Știam că Gușe vine de la Timișoara și știam cine e Vlad Iulian. M-am îngrozit, cînd am văzut pe mîna cui a ajuns revoluția. I-am spus lui Iliescu că eu cu Iulian Vlad nu cooperez”.

„Securitatea știa tot despre noi, dar noi nimic despre ei”

În noaptea de 24 spre 25 decembrie, pregătindu-se execuția lui Ceaușescu, Brucan a obținut de la Ion Iliescu ceea ce-și dorea: o confruntare cu Iulian Vlad. Venit la sediul MapN, Vlad arăta că „m-au șocat USLA-șii ăia decapitați, batjocoriți, ținuți acolo în văzul lumii”. Imaginea era un avertisment pentru ceea ce a urmat. „În noaptea de 24 spre 25 decembrie a fost o discuție aprigă cu Silviu Brucan, care a venit să mă amenințe că Securitatea trage și de ce nu depunem armele. Am negat, discuțiile s-au purtat pînă dimineața, Chiar lucram un plan cu generalul Hortopan pentru lichidarea focului din fostul Palat Regal, m-am gîndit la o grupă antitero”. Atît de la Iulian Vlad. În schimb, Silviu Brucan a dat mai multe detalii privind conținutul acestor discuții prelungite în noapte. „Duminică, 24, am cerut să am o confruntare cu Vlad Iulian. Iliescu a fost pînă la urmă de acord. Acest consiliu de război a fost crucial. A început cu un raport al lui Vlad și Gușe despre situația militară. Ne-au spus că s-a încercat ocuparea televiziunii, că se intensifică acțiunile teroriste și că armata nu poate stăpîni situația, pentru că nu au arme adecvate. Atunci l-am întrebat pe Vlad de ce n-a citit fraza aceea la TV. A răspuns că a considerat mai bine să fie discursul său mai politic. A doua întrebare: i-am spus că teroriștii au mijloace de comunicare, sînt antrenați special, cunosc casă cu casă, se mișcă rapid, că acționează după un plan de acțiune. «De ce n-ați prezentat acest plan de acțiune, cînd ați trecut de partea revoluției?» Că și generalii nu concepeau că n-ar fi fost un plan de acțiune. Apoi a cerut 24 ore, a promis că-i va prinde pe teroriști. Gușe a spus: «Voi, civilii, ați adus anarhia!» Mi se părea anormal ca oamenii care au condus operațiunile de la Timișoara să conducă operațiunile pe toată țara, și mai ales că se înțelegea foarte bine cu Vlad, ambii fuseseră membri ai CC. Dar între timp generalul Stănculescu a demontat centrala lor de comunicare, nu mai puteau acționa eficient și apoi Vlad a fost arestat”. Brucan încheie: „eu avusem de-a face cu Securitatea, îi cunoșteam ce sînt în stare”.

Cea mai mare durere a lui Iulian Vlad, care l-a apăsat pînă la capătul zilelor și peste care n-a putut trece a fost dezonoarea de a fi fost în cele din urmă arestat: „am fost arestat în 31 ianuarie, cu locțiitorii și cu șeful Direcției de Contrainformații Militare (generalii Arsitotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu și Vasile Gheorghe – n.n.), chemîndu-ne la ora 14 la Cabinetul Ministrului (ministrul Apărării, Nicolae Militaru – n.n.) care era în audiență la ambasadorul sovietic. Peste 15 minute, am fost invitați în cabinet, unde erau doar Gelu Voican și Vasile Ionel. A fost poftit să raporteze generalul Vasile (Contrainformații Militare), apoi Bucurescu (Informații Interne), apoi Stamatoiu (Contrainformații Interne) și pe rînd puși să plece. Am rămas eu, mi s-a urat an nou fericit, în hol nu era nimeni, l-am întîlnit pe generalul Hortopan cu un maior de al lui și o grupă de soldați și m-a invitat să predau arma. Nu am purtat niciodată armă asupra mea. Atunci Hortopan a început să mă percheziționeze, am fost luat între baionete, introdus în TAB și am fost transportați la locul de detenție. Nimeni nu a spus nici o învinuire, doar pe 19 martie am primit mandatul de arestare. Pe generalul Militaru nu l-am văzut, dar am văzut mașina cu steag a ambasadorului URSS în fața ministerului și cînd am ieșit, mașina era tot acolo. Ulterior am aflat că se anunțase la radio că am fost reținuți deja, cînd noi mergeam spre minister”.

Ceea ce generalul Vlad refuză să înțeleagă e că decapitarea Securității era o necesitate, atîta vreme cît nici cei care umpluseră „vidul de putere” cu girul Moscovei, cum se vede încă o dată și din relatarea lui, cît nici milioanele de români nu aveau motive plauzibile să creadă în sincerul ei atașament față de democrație. Căci întreaga filosofie a Securității era construită pe apărarea comunismului totalitar. Scop în care dezvoltase un aparat de spionaj intern, degenerat treptat într-un adevărat comportament schizoid. Generalul Nicolae Popescu, fostul șef al Comandamentului de transmisiuni, ajuns „șeful cu problemele sociale în guvernul Dăscălescu” relata cum funcționa această „spionită”, de-a dreptul paranoică: „generalul Vasile Gheorghe de la Contrainformații Militare îi asculta și pe Nuță și pe Vlad și invers, se ascultau între ei ca dracii. La C.I-stul meu am găsit toate sigiliile mele de material plastic. Iar eu mă chinuiam să pun 3-4 sigilii, la plecarea mea din birou”.

Concluzia lui este edificatoare și poate fi extinsă la nivelul întregii Românii: „Securitatea știa tot despre noi, dar noi nimic despre ei”.

Urmărește Gândul.ro pe Google News și Google Showcase
O femeie din Peru a stat 43 de zile cu un cui în gât fără...
Este oficial! Încă un Faimos, eliminat de la Survivor All Stars de la Pro TV
FOTO. Ea este cea mai sexy sportivă din culturismul românesc! Are un singur vis: „Asta...
Andreea Bălan a recunoscut tot despre certurile cu Victor Cornea: „Nu există împăcare”
„Riscul terifiant al unui Al Treilea Război Mondial se apropie”. Peter Szijjarto face un apel...
Cât mai are de trăit Kate Middleton, de fapt, după ce a fost diagnosticată cu...
Actriţele din filmele pentru adulţi fără pic de machiaj. Galerie foto FABULOASĂ!
Se jucau "urşii şi vânătorii" cu profesorul de geografie. Reacția directorului Liceului Tehnologic dn Bacău, după...
Andreea ar fi presimțit ce urma să i se întâmple la Timișoara?! Incredibil ce a...
Un nou proiect pentru Vero Căliman după ce a părăsit Gașca Zurli: ,,Voi face naveta...
S-au despărţit cu scandal! Cele mai scurte căsnicii ale vedetelor din România
Cum arată și cine produce cea mai eficientă anvelopă? - VIDEO
UE cere ca Facebook şi TikTok să identifice şi să eticheteze falsurile generate cu AI,...
Ceva CIUDAT se întâmplă cu copacii din toată lumea! Primii care au observat
Magazine ÎNCHISE în weekend. Ciolacu, decizia finală: Vreau să închid...
Harry, gata să se împace cu William. E dispus să facă orice
A crezut că salvează un pui de arici, dar mare i-a fost surpriza când a...
Cum va fi înmormântată Andreea, studenta la Medicină ucisă la Timișoara! Detaliul neașteptat la care...
Cum a petrecut mama Geta ziua ei de naștere și ce cadouri a primit? „N-am...
Mama Andreei, studenta de la Medicină ucisă de Mirel, în stare de șoc după ce...
BANCUL ZILEI. Tatăl către Bulă: Ce mai e nou pe la școală, băiete?
Cum să avem grijă de plămânii noștri?